Despre sentimentul nemuritor al pierderii

    Am început să urăsc această boală exact acum un an. La 2 decembrie 2011, o parte din mine s-a stins pentru totdeauna, odată cu unicul bunel rămas în viață, care a fost răpus de cancer hepatic la doar 63 de ani. 

   Totul începuse cu cel mult o lună înainte de asta. Avea deja slăbiciuni foarte mari, îi pierise pofta de mâncare, se îngălbenea pe tot trupul și pierduse foarte mult în greutate. Atunci, am început să ne simțim cu toții neputincioși, și am fi strigat și la stele, numai să ne ajute cineva, cu ceva, ca să-i mai dăm zile. Ne-a strâns apoi pe toți în jurul lui și a început să plângă amar. A vea dureri infernale, nu putea suporta secundele care trec, pentru că îi măcinau trupul, și când îi stătea mai ușor, ne spunea cât de mult vrea să mai trăiască. În restul timpului, striga către Măiculița Domnului să-l ia la Dânsa...

   Ce a urmat peste 2-3 zile, mi-e greu să-mi amintesc.

   N-am putut să-mi iert neputința și faptul că n-am făcut nimic ca să-l scap, în afară de rugăciune permanentă și credință neîmplinită în cea mai mare minune din viața mea. N-a mers.

  Nimic de la viață nu-mi trebuia, numai să-l scap pe dânsul, pentru că i-am promis bunicului că ajungem sănătoși la nunta mea. 

   L-am pierdut într-o lună.

   Mi l-a luat.

   Urăsc această boală cu toată inima mea și nu-mi pot ierta nici acum neputința. Urăsc spitalele, pentru că i-au depistat metastaze lărgite abia înainte de moarte. Urăsc doctorul care a cerut bani, chiar și după ce l-a trimis acasă, fără nicio speranță. Urăsc și mă doare în același timp. 

   Astăzi, nu pot să înțeleg de ce medicamentele descoperite în tratamentul complet al cancerului sunt, în mare parte, ținute în secret sau vândute la prețuri ireale. Unde este interesul medicinei, de a lucra în slujba sănătății și respectului față de viață? De ce acest monstru cu metastaze nu poate fi oprit, și dacă poate, nu este lăsat să fie oprit? 

  Am dat vina și pe Dumnezeu, dar mi-a fost rușine după asta. Eu trebuia să găsesc măcar o soluție. Eu.

  Trăiesc și azi cu același sentiment, ca și anul trecut. Nimic în lume nu se echivalează cu golul lăsat de cineva drag, care-ți este luat. Nimeni în lume nu se echivalează cu oamenii care te-au învățat să deprinzi mersul și să treci cu zâmbetul pe față sus prin greutăți. Nimic în lume. Niciodată.

  Mi-am promis să studiez managemenul în medicină. Dacă pe bunelul meu nu a avut cine să-l salveze, îi voi salva eu, pe alți nefericiți. Voi face tot posibilul ca în Moldova să apară o clinică de testare și tratare completă a cancerului, care să ofere tratament gratis sau, cel puțin, să identifice modalități de tratament reale peste hotare. Asta mi-am promis mie și altor câțiva oameni dragi din viața mea.                                                Să vă păzească Dumnezeu de rele!