O fi fiind bine sau rău, dar la aproape 22 de ani pe care-i am, îmi întorc gândul cu nostalgie în trecut, şi nu pentru că a fost trist, dar pentru că acea copilărie, pe care am trăit-o noi, nu mai este trăită şi de alţii.
Am crescut frumos. În sat. Printre ţărani. (şi aş fi în stare să fac cu ouă şi cu oţet pe acei care iau în derâdere acest cuvânt. Şi nici formularea ,,plec la ţară" n-o recunosc, pentru că tot în Moldova rămâi, chiar de treci de la o bornă kilometrică la alta, însă nici la aceste dureri nu se referă textul meu.)
Noi am crescut altfel. Într-o lume reală. Într-un mediu care ne-a fabricat milioane de amintiri.
Numai noi am fost în stare să urcăm în cireş dimineaţa şi să coborâm la venirea nopţii, cu sânul plin de cireşe şi maioul lărgit cât un halat din cauza asta.
Numai noi apucam caprele de pripon şi alergam aşa, ca nişte nebuni, ridicând colbul pe drum, de nu ne vedeam.
Când ne aşezau buneii la masă, ne făceau must din 3 linguri de vin roşu, 3 linguri de apă şi una de zahăr, şi noi ne simţeam ca nişte împăraţi, bând din pahare simple de sticlă, ca din nişte cupe de argint. După masă, înşfăcam câte o felie de pâine udată cu apă şi unsă cu zahăr şi o zbugheam din nou pe la joacă.
Noi aveam scrânciobe de lemn, făcute de bunelul, din care cădeam şi pe care le legam la loc... Şi când reveneam, vara, din vacanţe pe la alţi bunei, aflam că scrânciobul a plâns după noi aşa cum plângeam noi când cădeam dintr-însul...
Noi n-am avut calculatoare, cinematografe şi role. Am avut în schimb - boboci şi iazuri, rochii pe care le plângeam atunci când nu mai puteau fi purtate şi toată atenţia buneilor şi părinţilor noştri. Ne credeam prinţi şi prinţese.
Noi aduceam primăvara în sat cu sinceritatea noastră şi ademeneam rândunelele la casele noastre, ca să-şi facă cuib.
Noi plângeam după păsări moarte şi după câini călcaţi pe şosea, atunci când veneam în oraş.
Şi tot noi am suferit de discriminare, atunci când am plecat să învăţăm prin centre raionale sau municipale, pentru că aveam prea multă ruşine, prea multă răbdare şi prea mult respect. Discriminarea venea din partea colegilor, atunci când ăştia se înecau de prea mult amor propriu, şi atunci ne numeau ,,ţărani", deşi singuri veneau din suburbii, unde ştiau ce înseamnă sapă sau rând de oi. Asta ne durea. Dar am rămas cei care am fost - sinceri şi tainici, ca nişte copii. Şi am rămas copii. Pentru că am trăit o copilărie adevărată şi fericită. Scumpă şi neuitată. O copilărie veşnică.
Astăzi, ne doare viaţa grăbită a Generaţiei Next, care are tupeu şi bravo ei. O generaţie care crede mai mult în sateliţi decât în îngeri, care nu-şi mai întoarce capul spre bătrânii care i-a crescut şi care tinde spre alte idealuri, nu ştiu care. Şi le spun alor mei. Mă tem pentru bătrâneţile noastre, pentru că astăzi copiii se alimentează cu mai multă violenţă ca oricând. Azi, puţini copii din Moldova mai au părinţi alături, care să le vegheze creşterea. Şi puţini părinţi, care sunt acasă, mai petrec timp alături de copiii lor.
Anume această diferenţă ne doare.
Anume de asta ne amintim cu nostalgie:
De clipă, de sinceritate.
frumos spus,, si foarte adevarat,, chiar am avut o copilarie frumoasa
RăspundețiȘtergere